Nu in urma cu mult timp m-a invitat o cunostinta la o prezentare intr-un pub/local(nici nu mai stiu cum se numeste acum). Ea a intrat zambitoare si a inceput sa imparta bezele si zambete largi in stanga si-n dreapta.Am strans cu putere manerul rucsacului meu greu(plin de lucrurile copilului) si am lasat privirea-n jos. Ea parea in mediul ei-ca acasa.
Ne-am asezat la masa.Mi-am impletit degetele pentru a-mi ascunde stanjeneala(si altceva nu as fi stiut sa fac cu ele) si am incercat sa ma concentrez pe ce spunea domnul de la microfon(care povestea despre calatorii).
Cei din jurul meu sporovaiau interesati,zambeau si isi savurau bauturile.Erau imbracati elegant si miroseau a parfumuri fine.
Lacrimile au inceput sa imi intepe ochii si imi venea sa ma ascund sub masa,intrebandu-ma:”Ce caut eu aici?”
Am uitat cum se face.Am uitat sa socializez.Sa verbalizez.Sa pastrez contactul vizual.Sa ma gandesc la calatorii.Sa ma bucur.
Locul meu nu era acolo.Era langa copilul meu.Gandurile imi fugeau numai la ea.
Cineva imi spunea recent ca m-am „salbaticit”.Ca m-am schimbat.Asa este.
De la diagnosticul copilului sunt un alt om,dar cred ca asta este firesc.Sa nu mai visez la parfumuri si calatorii sau bijuterii. Acum visez la cuvinte cu sens si progrese pentru copilul meu.
Si ma gandesc sau sunt tot timpul la terapii.
Nu ma pot amagi ca am un copil perfect „tipic” si sa o las sa urle in metrou,sa fuga pe culoarea rosie a semaforului,sa loveasca/sau sa imbratiseze necunoscutii si sa le umble in geanta…-ca este copil.Nu pot sa o las asa.Nu as mai putea dormi noaptea.
Nu pot sa nu vad ca face lucrurile altfel,diferit de ceilalti copii(se spune ca nu este bine sa faci comparatii…dar asta este inevitabil) din parc sau de la gradinita.Nu pot sa nu sesizez diferentele.
Nu spun ca nu observ progresele dar nici ca ar trebui sa ma opresc din drumul „recuperarii”.Sa o las sa se „fluture”,sa topaie,sa vorbeasca „balarii”,sa stea retrasa,sa manance doar ce vrea si sa o las in ritmul ei…sa faca lucrurile cum vrea ea…-ca e copil.Sa nu ma mai stresez.Poate ca ii fur copilaria,punand-o la „lectii” de la 1 an si 9 luni…dar ma va”judeca” ea mai tarziu…
Unii cred ca sunt binevoitori si fara rele intentii,dar un parinte cu copil cu nevoi speciale nu are nevoie de asta:de critici,judecati…il impovareaza si il secatuieste-dupa ce ca este si asa cu resursele la nivel minim.
Poate am uitat sa socializez,sa „traiesc”,sa vorbesc de altceva in afara de fii-mea…Dar acum asta este telul meu!